Cel Mai Iubit Dintre Pamînteni Vol. 2


E-Book Content

Marin Preda Cel mai iubit dintre pămînteni vol.2 PARTEA A CINCEA I Mă trezii fără să fi deschis ochii simţind că am adormit cu capul pe biroul meu cu lumina aprinsă. "Da, gîndii, iată, am adormit lucrînd, nu e bine, trebuie să fac ca Matilda, să mă culc seara la ora nouă şi să mă scol la cinci, şi pînă să plec la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor să te prindă astfel somnul. Precis că iar am dormit patru, cinci ore în poziţia asta." Mă întinsei şi fui mirat că eram totuşi lungit şi nu simţii atingerea familiară a cristalului de pe birou şi a scaunului de sub mine. Deschisei ochii şi atunci sării brusc în picioare. Nu la birou, ci pe o masă ruginită de fier adormisem. Un bec aprins spînzura în tavan. O uşă de metal, nişte pereţi negri şi o ferăstruică înaltă, zăbrelită, îmi amintiră că eram prizonier, că fusesem ridicat de-acasă şi că fusesem implicat în afacerea Sumanelor negre. Mă uitai la ceas: erau orele patru. Începui să mă plimb. Celula n-avea pat, ci doar această masă de un roşu murdar, pe care mă întinsesem cu paltonul pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai şi căciula. Mă întinsei iar, îmi trosniră oasele. Da, oasele trosnesc, ele nu ştiu nimic, fac parte dintr-un întreg, căruia i se supun. Tot astfel şi noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un întreg mai mare şi vrem totuşi să ne credem unici... acţiune smintită, asemănătoare aceleia, să zicem, a unui picior, care n-ar vrea să mai asculte de corp şi ar lua-o rasna, ar începe să bîţîie, să se agite, nu fiindcă ar fi bolnav, ci fiindcă ar începe să creadă că sîngele care îl hrăneşte ar fi numai al lui... Aşadar, să dărîmăm cu gîndul această celulă în care n-am ce să caut şi din care trebuie să ies cît mai curînd, fiindcă sînt nevinovat, şi să practic un exerciţiu preventiv care să mă ferească de surprize şi să pot accepta ce e mai rău. Deci să accept. Să-mi feresc de uzură forţele sufleteşti, care nu trebuiesc scoase în luptă: sensibilitatea trebuie reprimată, credinţele şi convingerile trimise în adîncul sufletului, loviturile fizice pe care le voi primi trebuie să întîlnească un corp inert, mă vor bate să spun ceea ce nu ştiu (auzisem de asta), numai să nu mă deterioreze iremediabil, încolo n-aveau decît! Eu nu eram ca Ion Micu, să văd în ei expresia unei lumi pentru care am luptat şi am fost torturat şi convingerile mele să nu reziste. Nu erau ai mei. Aşadar, ce mi s-ar putea întîmpla? Mă reaşezai pe masa aceea ruginită şi închisei ochii. Codul existent în "document", "ordonanţe" în loc de "ordine", nu poate să turbure o fiinţă normală. În caz contrariu se interpune un alt cod, care ghidează pe cei care m-au adus aici şi care mă vor scoate nu pentru a mă trimite acasă, ci în direcţii surprinzătoare şi necunoscute. În acest sens căpitanul care m-a arestat ştie mai multe decît colonelul care a încercat cu mine un interogatoriu zadarnic. După el, după căpitan, trebuia să fiu trimis imediat acolo unde arăta codul, fiindcă o cifră m-a indicat, pe care eu o voi nega oricum. "Ordonanţe" sau "ordine" e acelaşi lucru, din moment ce teroristul fugit îmi scrisese. Era suficient. Tot ce era mai jos navea nici o însemnătate. Punct! Ar mai rămîne ca orbul căpitan să fie desminţit. Pentru asta voi lupta din toate puterile. Nu sînt nici Buharin, nici Zinoviev sau Kamenev, implicat în lupta pentru putere, s-ar putea să fiu condamnat la un an, la doi sau la cinci. Nu va dori nimeni să mă ucidă, nu sînt în mişcare astfel de forţe, nu e război civil, lumea petrece, iese la manifestaţii, localurile sînt pline, eu însumi am petrecut cu prietenii mei în mod paşnic, aşi putea doar muri eu, de disperarea pierderii libertăţii. Nu simt această disperare. O să scap!... Sînt absolut nevinovat, rudele şi părinţii mei nu sînt nici Pop, nici Bujoiu, nici Malaxa, foşti mari industriaşi, ci oameni simpli... Aceşti domni au fost acuzaţi că au trimis în Elveţia valori stoarse din bunuri naţiona