E-Book Content
Anatole France Cartea Prietenului Meu CUPRINS: CARTEA LUI PIERRE Dedicaţie… Primele cuceriri 1 Monştrii… 2 Doamna în alb… 3 îţi dau trandafirul acesta 4 Copiii lui fidouard… 5 Ciorchinele de struguri… 6 Marcelle cea cu ochii de aur 7 însemnare făcută în zori. De zi Alte lubln 1 Schitul din Grădina Plantelor 2 Moş Le Beau… 3 Bunica Noziere… 4 Dintele… 5 Revelaţia poeziei,… 6 Teutobochus… 7 Autoritatea domnului abate Jubal 8 Şapca lui Fontanet. 9 Ultimele cuvinte ale lui Dedus Mus 10 Studiul clasicilor… 117 11 Pădurea de mirt. 127 12 Umbra… 137 CARTEA SUZANNEI Cititorului… 144 Suzanne 1 Cocoşul… 145 2 Suflete necunoscute… 153 3 Steaua… 154 4 Teatrul de păpuşi. 161 Prietenii Suzannei 1 Andre… 167 2 Pierre… 178 3 Jessy… 184 Biblioteca Suzannei 1 Doamnei D *… 191 2 Dialog despre poveştile cu zâne… 198
31 decembrie 188…
N el mezzo del cammin di nostra vita… Pe când e omu-n miezul vieţii lui… Versul acesta, cu care Dante îşi începe primul cânt din Divina Comedie, îmi vine-n gând astă-seară, pentru a suta oară poate. Dar pentru întâia oară mă mişcă. Cu câtă pasiune mi-l repet în minte, cât de maiestuos şi de plin mi se pare! Desigur, fiindcă mi se potriveşte atât de bine mie însumi. Am şi eu, la rândul meu, vârsta împlinită de Dante pe vremea când bătrânul soare îşi îndrepta lumina asupra celui dintâi an al veacului al XlV-lea. Sunt şi eu în miezul vieţii, presupunând că drumul ei e la fel de lung pentru toţi şi că duce neapărat la bătrâneţe. Dumnezeule! Ştiam de acum douăzeci de ani ca va trebui să ajung aici: ştiam, „dar n-o simţeam. Mă sinchiseam atunci de drumul vieţii ca de drumurile din Chicago! Acum, după ce am urcat coasta, întorc capul pentru a îmbrăţişa dintr-o privire toată întinderea pe care am străbătut-o atât de repede, şi versul poetului florentin îmi stârneşte atâtea vise, că mi-aş petrece bucuros noaptea înaintea focului, evocând fantome. Să plutească în juru-mi. Morţii, vai, sunt atât de uşori! Ce bine e când stai şi-ţi aminteşti! Tăcerea nopţii te îmbie. Liniştea ei dă curaj stafiilor, timide şi sperioase de felul lor, care cer linişte şi singurătate când vin să vorbească la ureche prietenilor vii. Perdelele s-au tras la ferestre, draperiile atârnă în falduri grele până la covor. O singură uşă a rămas întredeschisă şi ochii mei se îndreaptă pe negândite spre ea. Se strecoară de acolo o lumină de opal; ajung până la mine răsuflări egale şi molcome, şi n-aş putea să deosebesc nici eu răsuflarea mamei de aceea a copiilor. Dormiţi, scumpii mei, dormiţi! Nel me'zzo del cammin di nostra vita… Într-um colţ, în faţa focului ce se stinge, visez, şi-mi închipui că această veche casă a familiei mele, cu camera în care veioza aruncă o lumină tremurândă şi de unde vin respiraţiile acestea pure, este un han singuratic, întâlnit pe lungul^ drum din care, până acum, am şi străbătut jumătate. Dormiţi, scumpii mei; mâine vom pleca mai departe! Mâine! A fost un timp când acest cuvânt era pentru mine plin de cea mai frumoasă dintre vrăji. Rostindu-l numai, vedeam necunoscute şi fermecătoare chipuri făcându-mi semn cu degetul şi şoptindu-mi: „Vino!”. Şi ce mult iubeam atunci viaţa! Credeam în ea ca un îndrăgostit, şi nu mi-ar mai trecut prin gând că ar putea să se poarte aspru cu mine, deşi ştiam cât e de nemiloasă. N-o învinovăţesc. Nu mi-a făcut atâtea răni ca altora. M-a şi mângâiat, uneori, parcă din întâmplare, ea, care trece cu atâta nepăsare pe lângă noi! În schimbul a ceea ce mi-a luat sau refuzat, mi-a dat adevărate comori, pe lângă care tot ce doream nu era decât cenuşă şi fum. Cu toate acestea, am pierdut speranţa, şi acum nu mai pot să aud cuvântul Mâine fără a încerca un sentiment de nelinişte şi de tristeţe.
Nu! Nu mai am încredere în vechea mea prietenă, viaţa. Dar o iubesc încă. Atâta timp cât voi vedea sfânta ei lumină strălucind pe trei frunţi albe, pe trei frunţi iubite, voi spune că-i frumoasă şi o voi binecuvânta. Sunt clipe